Ad Legem Et Ad Testimonium

Episodul ispitirii începe cu un verset în care se face afirmaţia stranie că Isus a fost condus de Duhul în pustie pentru a fi ispitit de diavolul. Evident Duhul de aici nu poate fi decât Duhul lui Dumnezeu, menţionat mai devreme în cap. 3:16 şi care S-a pogorât asupra lui Isus cu ocazia botezului. Relatarea este derutantă şi dă naştere întrebării de ce Dumnezeu L-ar fi dus pe Isus în ispită şi dacă nu cumva Dumnezeu S-a folosit de Satan pentru a-L ispiti pe Isus.

În lucrarea de faţă sugerăm următoarea cheie de interpretare: pentru a înţelege Matei 4:1, trebuie notat faptul că Isus nu era doar un al doilea Moise, reiterând într-o anumită măsură experienţa acestuia (Deut. 18:15, Fapte 3:17-26, Ioan 6:1-15). Isus trebuia să acopere şi porţiunea parcursă de Israel, reiterând experienţa acestuia pentru a ieşi biruitor acolo unde Israelul istoric a eşuat. Duhul lui Dumnezeu L-a condus pe Isus în pustie unde a rămas 40 de zile (Mat. 4:2) pentru ca astfel să trăiască El Însuşi experienţa lui Israel în pustie, timp de 40 de ani.

Un argument în favoarea acestei sugestii găsim în chiar răspunsul lui Isus la prima ispită. Când Satan I-a cerut să îşi dovedească statutul de Fiu al lui

Dumnezeu, transformând pietrele în pâine, în contextul în care „Isus a flămânzit” (4:2-3), El a răspuns: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (4:4).  Citând din Deut. 8:3, Isus are în vedere contextul capitolului 8 din această carte şi care este încadrat de proclamarea Decalogului (Deut. 5) şi relatarea rescrierii celor două table ale Decalogului (Deut. 10). Componentele cheie sunt legământul, ascultarea, credincioşia şi dragostea pentru Dumnezeu. Deut. 8:1-16 este o trimitere înapoi la experienţa lui Israel în pustie:

„Să păziţi şi să împliniţi toate poruncile pe care vi le dau astăzi, ca să trăiţi, să vă înmulţiţi şi să intraţi în stăpânirea ţării pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor voştri. Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor 40 de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-şi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui. Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu nu o cunoşteai şi nici părinţii tăi nu o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul. Haina nu ţi s-a învechit pe tine şi nici nu ţi s-au umflat picioarele, în timpul acestor 40 de ani. Recunoaşte dar în inima ta că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui. Să păzeşti poruncile Domnului, Dumnezeului tău, ca să umbli în căile Lui şi să te temi de El.”

Corespondenţa dintre Mat. 4:1-4 şi Deut. 8:1-6 este deosebit de interesantă. Pe lângă faptul că Deut. 8:3b şi Mat. 4:4 sunt identice, avem un număr de cuvinte care apar în ambele enunţuri: „a ispiti”, „pustie” şi „patruzeci”. Apare şi ideea de flămânzire. Este evident că Isus a citat din Deut. 8 pentru a sublinia similitudinea dintre experienţa Lui şi cea a lui Israel. Israel a fost testat de Dumnezeu pentru a-şi dovedi consacrarea, ascultarea şi dragostea faţă de Dumnezeu şi Israel a eşuat. Isus, aşezându-Se în locul lui Israel, a reuşit.

Replicile la cea de-a doua şi cea de-a treia ispită în Evanghelia după Matei, sunt luate din Deut. 6 şi, de asemenea, ne aduc aminte de Israel. În primul rând, chiar dacă Dumnezeu Îşi poate testa poporul, reciproca nu este admisă (Mat. 4:7, Deut. 6:16) şi se aminteşte episodul de la Meriba. În al doilea rând, Dumnezeu îi dă lui Israel ţara făgăduinţei (Deut. 6:10-11). Israel este chemat să nu-L uite pe Domnul şi să se teamă numai de Domnul, Dumnezeu şi Lui să Îi aducă închinare (Deut. 6:12-13). Satan îi oferă lui Isus împărăţiile lumii (Mat. 4:8-9). Isus răspunde cu Deut. 6:13, care statuează închinarea şi slujirea doar lui Dumnezeu.

Raportul ispitirii Îl prezintă pe Isus drept noul Israel. Mişcat de Duhul Sfânt, a parcurs acelaşi drum pe care Israel a mers mai înainte[1]. Din trecerea testului reiese clar că Isus era întru totul consacrat lui Dumnezeu şi pe drept a fost numit „Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3:17). Chiar şi în timpuri dificile, dragostea Lui pentru Tatăl transcende satisfacerea nevoilor fizice, dorinţelor emoţionale şi deliberările raţionale. În ascultarea Lui desăvârşită, El este adevăratul slujitor al lui Dumnezeu care nu numai că oferă un exemplu desăvârşit care să fie urmat şi de ucenici Săi, dar mai mult, El este Mielul fără pată care a putut să ridice păcatul lumii.

---

[1] Vezi Donald A. Hagner, Matthew 1-13, Word Biblical Comentary 33a (Dallas: Word Book Publishers, 1993), 64-69 şi Frank E. Gaebelein (ed.), The Expositor’s Bible Commentary, vol. 8 (Grand Rapids: Zondervan Publishign House, 1984), pag. 111.

Nu de puţine ori membrii bisericii pun întrebări în legătură cu postura adecvată în timpul rugăciunii, dacă în biserică trebuie să ne rugăm exclusiv de pe genunchi sau şi în picioare sau aşezat sunt de asemenea posturi corecte. Întrebarea a fost iscată de afirmaţiile unor membri bine-intenţionaţi care, în urma studiul personal, au ajuns la concluzia că în biserică rugăciunile trebuie înălţate fără excepţie de pe genunchi. Dezbaterea arată că pentru mulţi membri ai bisericii, rugăciunea este de mare însemnătate şi semnificaţie şi de aceea vor să se asigure că respectă instrucţiunile lui Dumnezeu în practică. Vom aborda acest subiect nu cu scopul de a descuraja interesul pentru acest subiect extrem de important pentru practica creştină, ci cu scopul de a oferi informaţii pentru clarificare.]

Informaţie biblică

 

Potrivit Scripturii, oamenii înalţă rugăciuni lui Dumnezeu în situaţii şi posturi diferite. În continuare voi prezenta succint datele biblice cele mai importante cu privire la acest subiect. 

1. Îngenuncherea. Sunt multe exemple de persoane care se roagă Domnului de pe genunchi, ceea ce indică faptul că aceasta era o practică foarte obişnuită. De trei ori pe zi Daniel îngenunchea şi se ruga (Dan. 6:10), Ştefan a căzut pe genunchi şi a vorbit Domnului mai înainte să moară ca martir (Fapte 7:60), iar Petru a îngenuncheat lângă trupul Tabitei, s-a rugat pentru ea şi Tabita a înviat (Fapte 9:40; vezi de asemenea Fapte 20:36; Efes. 3:14). Uneori persoana îşi aşeza capul pe genunchi în timp ce se ruga (1Rg. 1:13). Îngenuncherea era o expresie ritualică a predării de bună voie lui Dumnezeu, a vieţii închinătorului. Prin îngenunchere, închinătorii coborau în mod voluntar în ţărâna din care au fost făcuţi oamenii, predându-şi vieţile Domnului, în cadrul rugăciunii (cf. 2Rg. 1:13).
2. Rugăciunea în picioare. Şi rugăciunea în picioare era o practică obişnuită, poate chiar mai obişnuită decât îngenuncheatul. Unul dintre cazurile cele mai impresionante se găseşte în 2Cr. 20, unde este descrisă o rugăciune colectivă. Când Iuda era ameninţat de o invazie a moabiţilor şi amoniţilor, Iosafat a chemat oamenii să se roage Domnului. Iosafat a stat în adunare, în Casa Domnului şi s-a rugat pentru izbăvire, în timp ce oamenii „stăteau înaintea Domnului” (2Cr. 20:5, 13). Ana şi-a adus cererea înaintea Domnului, stând în picioare şi Domnul a ascultat-o (1Sam. 1:26). Şi Iov s-a rugat stând în picioare (Iov 30:20). Iudeii obişnuiau să se roage stând în picioare în sinagogă sau la colţul străzii, pentru a-şi etala pietatea. Isus a condamnat mândria ce însoţea această practică, iar nu practica în sine (Mat. 6:5). Şi de fapt şi de drept, chiar a aprobat-o: „Şi când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.” (Marcu 11:25). Rugăciunea în picioare subliniază privilegiul pe care îl avem prin venirea înaintea lui Dumnezeu pentru a-i spune nevoile şi grijile noastre cunoscând că El ne poate împlini cererile noastre. Cei care au fost primiţi în audienţă la un împărat de obicei au stat în picioare înaintea lui şi i-au adresat cererile lor (cf. Estera 5:2). Rugăciunea în picioare înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu ca Împărat al Universului şi a privilegiului de a veni înaintea Lui cu cereri de călăuzire, binecuvântare şi ajutor.
3. Rugăciunea stând jos. Practica rugăciunii stând jos nu apare decât foarte rar în Biblie, însă nu lipseşte cu desăvârşire. Un bun exemplu este David care a „mers şi a stat jos înaintea Domnului şi a spus…” (2Sam. 7:18, NASB). Aceasta este poziţia adoptată de cineva care caută sfatul Domnului prin intermediul unui profet (de exemplu, 2Rg. 4:38, Ezech. 8:1, 33:31) şi care este gata să Îl slujească.
4. Culcat. Mai găsim în Biblie şi cazuri în care oamenii s-au rugat noaptea, culcaţi în paturile lor. În astfel de momente, şi-au adus aminte de Domnul şi au meditat cu privire la El (1Rg. 1:47). Rugăciunea stând culcat în pat aşează accentul pe rugăciune ca ocazie de meditaţie bunătatea lui Dumnezeu şi de a ne apropia de El în timpul nopţii pentru a-I cere ajutorul. Acesta este un act intim de pietate personală.
5. Prostraţia. În astfel de cazuri, oamenii se culcau cu faţa la pământ şi, de regulă, cu mâinile întinse. Un genunchi rămânea îndoit pentru a se putea ridica de la pământ. Rareori în Biblie prostraţia este asociată cu rugăciunea  (de exemplu, 1Rg. 1:47, Marcu 14:35). Este în mod fundamental o expresie de omagiu şi supunere faţă de un superior. Cel care căuta ajutorul regelui se prosterna înaintea lui, în supunere şi dependenţă (2Sam. 14:4). De asemenea se practica şi pentru a saluta un superior (cf. 1Cr. 20:18). Intensifica convingerea că Dumnezeu este sursa vieţii umane şi Cel care o poate păstra (de exemplu, Num. 16:45; Iosua 7:6; 2Sam. 7:16). Uneori închinătorii veneau înaintea Domnului, prostraţi înaintea Lui, în semn de omagiu, închinare, supunere, dependenţă. În biserica creştină, Prostraţia nu a devenit un act indispensabil al închinării probabil pentru că Dumnezeu nu S-a manifestat sau locuit permanent într-un anumit loc de pe pământ, fiind accesibil prin Fiul Său (cf. Ioan 4:21-24).

 

Această recapitulare a posturii în timpul rugăciunii, în Biblie, ne arată că nu exista o anumită postură obligatorie pentru închinători atunci când îşi aduceau cererile înaintea Domnului. Posturile sunt importante prin faptul că reprezintă expresia exterioară a reverenţei, simţămintelor lăuntrice şi a consacrării faţă de Dumnezeu, însă una singură nu ar fi fost suficientă pentru a le cuprinde pe toate. Astfel, găsim în Scriptură o diversitate de alternative şi posibilităţi. Orice încercare de a distinge una ca fiind indispensabilă şi superioară celorlalte nu beneficiază de sprijin biblic. 

Scrierile lui Ellen G. White

 

Ellen G. White accentuează şi pledează pentru rugăciunea în genunchi. „Atât în închinarea publică, cât şi în cea privată, este privilegiul nostru să ne plecăm genunchii înaintea Domnului, atunci când ne aducem cererile înaintea Lui” (Gospel Workers, pag. 178). Niciodată nu ar trebui să vedem în îngenunchere o povară, ci un privilegiu. Tot dânsa mai observa că „atât în închinarea publică, cât şi în cea personală, este datoria noastră să ne plecăm genunchii înaintea lui Dumnezeu atunci când îi aducem cererile noastre. Actul acesta exprimă dependenţa noastră de Dumnezeu.” (Selected Messages, vol. 2, pag. 312).

Astfel de declaraţii nu ar trebui folosite pentru a susţine faptul că singura postură potrivită pentru rugăciunea în locuri publice este pe genunchi. Elen White spune clar că nu întotdeauna este nevoie să îngenunchem pentru a ne ruga (Ministry of Healing, pag. 510-511). Au fost ocazii în care Ellen White, fiind prezentă la serviciul public de închinare, a cerut adunării să se ridice în picioare pentru rugăciunea de consacrare. (Selected Messages, vol.3, pag 268, 269) sau să rămână aşezaţi (ibid., pag. 267-268) ori să îngenuncheze (Selected Messages, vol. 1, pag. 148-149). Şi atunci concluzia nu poate fi decât că, potrivit dânsei, îngenuncherea nu reprezintă postura exclusivă pentru rugăciunea în biserică. În viaţa particulară, dânsa s-a rugat chiar şi culcată fiind în pat.

Note  conclusive

În încheiere, putem trage concluzia că potrivit Bibliei şi scrierilor lui Ellen White, există mai multe posturi pentru rugăciune, iar proeminenţa uneia dintre acestea nu le exclude pe celelalte. În biserica adventistă, în cadrul serviciului de închinare, rugăciunea poate fi făcută stând jos, în picioare sau pe genunchi. Pentru că închinarea trebuie să fie caracterizată de ordine, este important ca atunci când credincioşii se strâng laolaltă pentru a-L căuta pe Domnul, cu toţii respectăm elementele liturgice de regulă acceptate în serviciile noastre de închinare. Cei care, în biserică, îngenunchează pentru rugăciune, în timp ce toţi ceilalţi rămân în picioare, pot da dovadă, neintenţionat, de evlavie într-o manieră discutabilă.